Poezia infinitului de lângă noi
Laura Garavaglia: Muzica sferelor
O nouă apariţie în colecţia „Pegas”, o nouă revelaţie, căci Laura Garavaglia e o fiinţă
întru Poezie, e plăsmuirea sensibilă a acesteia, e sol ce vestește, e o cântăreaţă care o intonează
pe toate vocile și care surprinde revenirea anotimpurilor cu un farmec muzical ce amintește
de Vivaldi. Poezia ţâșnește, la poeta italiană, de oriunde, din toate faţetele văzute și nevăzute
ale realităţii cotidiene, din clipocitul și căderea stelelor, din luminile zilei și umbrele nopţii,
din tăcerea cimitirelor și respiraţia mării, din numere și linii, din plusuri, minusuri și
rotunjimea zeroului dintre acestea…
În Athanorul magic al poetei totul – lucruri, fiinţe, evenimente concrete, plante, păsări,
arbori, stări sufletești, fântâni și izvoare – se transformă în poezie. Laura Garavaglia își
propune, printr-un imaginar poetic simplu, necontrafăcut, să împace cele două instanţe ale
poeziei care par ireconceliabile – emotio și ratio – și îi reușește de minune acest lucru.
Termenii abstracţi fac, astfel, casă bună cu cuvintele purtătoare de lirism prin ele însele.
Cităm, spre exemplificare, două strofe din două poezii dedicate lui Évariste Galois și
Bernhard Riemann: „Cifrele te mai caută prin lume, / Să le extragi rădăcina, / Și după ce
ghilotina morţii / Ţi-a secerat lumina” (Teoria numerelor); „Pe linia dreaptă între zero și
infinit / cu imaginaţia ta natura se joacă mereu. / Atâtea formule scrise pe frunze / pe care le
poate descifra doar Dumnezeu” (Funcţia zet).
Nota profund originală a poeziei Laurei Garavaglia con sistă în surprinderea
spontană, neconstrânsă de norme, de tehnici speciale, de transfigurare expresivă, de o
anumită orientare programatică, a momentelor sufletești, tresăririlor memoriei, stărilor
naturii, impresiilor.
Într-un cuvânt, a iluminărilor rimbaldiene.
Metafora și comparaţia nu lipsesc, având însă aceeași spontanietate și făcând parte
din imaginarul generalizat al asocierilor, „corespunderilor”, îmbinărilor contrapunctice:
„Merg pe autostradă / ca pe muchia de cuţit / a durerii, / prin mijlocul unor câmpuri / arse
de amintiri, / prin păduri de stejar / arși de fulgere. // Memoria e ca un val / ce se sfarmă de
stânci. // Trecutul e ca o rană / de sub bandajul prezentului. / Tăcerea e ca o ușă de închisoare
/ din care abia a ieșit” (Diagnosticul copilului). Vocabula adverbială ca e folosită doar
pentru a sugera potriviri asociative fără o intenţie de poetizare anume, ci pentru a contura o
stare: „Centrul urbei e verde ca speranţa”; „Stelele pulsează ca niște inimi”; „Lumina în zori
se înșiră / ca niște gânduri suspendate pe funie”; „Timpul nu știa de ce agonia o apasă / și
care să-i fie vina? / Se zbate ca peștii în plasă. / E ca pisica ce cade în râu / cu ghearele
zgârâind lumina”.
Poeta italiană nu construiește, ci sugerează, punând semnificaţia lirică „în miezul de
nucă” al frazei. E o poetă ce se erijează în ipostază de pictor care prinde pe șevalet, în
contururi graţioase, fiecare „dor învins”, „schelele ce cad în pahar”, gândurile ce naufragiază
dincolo de cer, „praful ce prinde strălucire într-o rază de soare”, identificat cu poezia,
„luminile care șterg contururi” sau în cea de muzician care intonează acorduri rapide, în care
se ascunde „secretul armoniei lumii”. Totul se toarnă spontan în forme concentrate în stanţe,
stampe, miniaturi.
Născută în 1956 la Milano, a întemeiat o Casă a Poeziei din Como, unde locuiește, și
este animatoarea Festivalului Internaţional de Poezie „Europa in versi”. Din volumele de
versuri pe care le-a editat le semnalăm aici pe cele apărute și în românește: Fragmente de
viaţă (2009), Curenţii ascendenţi (2013), Simetria oglinzilor (2013). „A scrie poezie, notează
în prefaţă Nicolae Dabija, traducătorul ce zice că se regăsește în ea, nu înseamnă a rândui
altfel cuvintele, ci a trăi altfel ceea ce vrei să spui cu ajutorul acelorași cuvinte”.
Acad. Mihai CIMPOI
Una nuova apparizione nella collezione “Pegas”, una nuova rivelazione, perché Laura Garavaglia è un
essere in Poesia, è il suo plasma sensibile, è un suolo che annuncia, è una cantante che intona tutte le voci
e che sorprende il ritorno delle stagioni con un fascino musicale che ricorda Vivaldi. La poesia scaturisce,
nella poetessa italiana, da ogni parte, da tutte le sfaccettature della realtà quotidiana viste e invisibili, dal
battito delle ciglia e dalle stelle, dalle luci del giorno e dalle ombre della notte, dal silenzio dei cimiteri e
dal respiro del mare, dai numeri e dalle linee, dai vantaggi, svantaggi e la rotondità dello zero tra loro …
Nel magico Athanor del poeta tutto – cose, esseri, eventi concreti, piante, uccelli, alberi, stati spirituali,
fontane e sorgenti – si trasforma in poesia. Laura Garavaglia intende, attraverso una semplice, intellegibile
immagine poetica, conciliare due ambiti di poesia che sembrano inconciliabili – emozione e ragione – e lo
fa meravigliosamente. I termini astratti riescono così a caricarsi di lirismo. Citiamo, ad esempio, due versi
di due poesie dedicate a Évariste Galois e Bernhard Riemann: “Poco più di vent’anni/ e un amore
diverso,/crimined’acciaio, ti ha strappato alla luce” (Teoria dei numeri); “Sulla linea retta magica tra zeri e
infiniti /scrivevi l’armonia della natura. /Il peso inconsistente della vita/Su fogli fitti di formule, di simboli/
/ridotti presto in cenere /dalla fiamma del camino”. “(Funzione zeta).
La nota profondamente originale della poesia di Laura Garavaglia consiste nella sorpresa spontanea e
senza vincoli delle norme, delle tecniche speciali, della trasfigurazione espressiva, di un certo
orientamento programmatico, dei momenti dell’anima, dei ricordi, degli stati della natura, delle
impressioni.
In una parola, le illuminazioni rimbaldiane.
Metafora e confronto non mancano, tuttavia, con la stessa spontaneità e facenti parte dell’immaginario
generalizzato di associazioni, “corrispondenze”, punteggiatura contrappuntata: ” Percorro l’autostrada
ai confini del dolore/ tra campi arsi di ricordi /carrubi e lecci curvi/ sotto l’inganno del vento/ l’indifferenza del
sole./ La memoria è onda cupa/ s’infrange sullo scoglio della mente. /Il passato ferisce il presente
e questo silenzio ottuso, sordo /non permette ritorno. sotto la benda del presente. / Il silenzio è come una
porta della prigione / da dove proviene ”(Autostrada del dolore). Il vocabolario avverbiale viene utilizzato
solo per suggerire corrispondenze associative senza un’intenzione di particolare poetizzazione, ma per
delineare uno stato: “Tegole verdi, prati contro il cielo”; “Le stelle pulsano e scintillano”; “La luce affilata
del mattino/ taglia ogni pensiero sospeso”; “Chissà chi credeva di essere e perché si era illusa.
Boccheggiava/ come tutti, pesce nella rete. Annaspava/come gatto caduto nel fiume/le unghie a cercare
improbabili appigli”.
La poetessa italiana non costruisce, ma suggerisce, ponendo il significato lirico “al centro della frase”. È
una poetessa che si trova nell’ipostasi di un pittore che fissa il cavalletto, in contorni aggraziati, ognuno
“brama la sconfitta”, “le stelle che cadono nel bicchiere”, i pensieri che si infrangono oltre il cielo “, la
polvere che brilla in un raggio di sole “, identificato con la poesia,” le luci che cancellano i contorni “o in
quella di un musicista che intona accordi veloci, in cui è nascosto il” segreto dell’armonia del mondo “.
Tutto si riversa spontaneamente in forme concentrate in dipinti, stampe, miniature.
Nata nel 1956 a Milano, vive a Como. Ha fondato la Casa della Poesia di Comoa Como ed è direttrice del
Festival Internazionale di Poesia “Europa in versi”. Dai volumi di testi che ha curato, notiamo qui quelli
che sono apparsi e in rumeno: Frammenti di vita (2009), Correnti ascensionali (2013), La simmetria del
gheriglio (2013). “Scrivere poesie, osserva Nicolae Dabija nella prefazione del libro Muzica Sferelor, non
significa organizzare le parole in modo diverso, ma vivere diversamente ciò che intendi con le stesse
parole.”
Acad Mihai CIMPOI